Atunci cînd are loc un naufragiu sau cînd ia foc o casă, există cîteva momente în care te uiţi repede în jur ca să vezi ce mai poţi salva din lucrurile de valoare înainte de a sări în barca de salvare sau de a coborî pe scara de incendiu. Într-un asemenea moment ne aflăm acum în învățămîntul superior. Ce salvăm? Ce lăsăm să se piardă? Ce este esenţial pentru o universitate?
Este atîta linişte pe coridoarele universităţilor de parcă asistăm la o nouă paradigmă descurajantă: un sfîrșit care nu vine, un început care nu se arată. Provocînd teamă şi incertitudine, noul coronavirus loveşte ceea ce odată era previzibil.
Această pandemie aduce în atenţie cîteva adevăruri pe care, de cele mai multe ori, preferăm să le trecem cu vederea. Unul dintre ele este acela că avem mai puțin control asupra a ceea ce se întîmplă în viața noastră decît ne place să credem. Oricum ar evolua pandemia care forțează învățămîntul superior să se reinventeze, virusul a infectat deja multe din tradițiile de preţ ale actului didactic și a spulberat pulsul bine cunoscut al calendarului universitar.
Ar trebui reluate cursurile în săli? De cîteva săptămîni, această întrebare m-a făcut să am sentimentul neputinţei. Nu pentru că cele cîteva opțiuni viabile mi se par la fel de atractive, ci pentru că toate sînt la fel de problematice. Toată lumea îşi doreşte revenirea la normalitate. Studenţii nu mai au experienţa reală a vieţii într-un campus universitar. Nici unul dintre noi nu a devenit profesor pentru a preda online. Pe de altă parte, din cîte știu, nici o universitate din România nu a încercat să vadă ce învață, de fapt, studenții noștri atunci cînd participă la un curs online. Și poate că nici nu vrem să știm. Dacă s-ar dovedi că studenții au învățat mai puțin în online, ar fi mai greu ca facultăţile să își justifice activitatea didactică. Pe de altă parte, dacă studenții s-ar dovedi mai cîştigaţi în urma predării online, profesorii care predau cursuri face to face ar putea să se trezească avînd slujbele în pericol.
Dacă o boală precum infecţia cu Covid‑19 poate împinge învățămîntul superior în pragul prăbușirii, ceva este, probabil, putred în sistem. Despre acest lucru trebuie să vorbim. La momentul actual, este imposibil să intuim care va fi rata infectărilor la începutul lunii octombrie. Universitățile ar trebui totuşi să încerce să se redeschidă din două motive principale. În primul rînd, învățămîntul online aduce, inevitabil, o serie de inegalități. Un student care are propria cameră într-o casă spaţioasă, un laptop nou și WiFi de mare viteză stă într-un mediu total diferit faţă de un student care încearcă să participe la curs stînd la masa din bucătărie, înconjurat de fraţi și restartînd din cînd în cînd routerul pentru a se putea reconecta la internet. În al doilea rînd, instituțiile de învăţămînt superior din România nu pot oferi o experiență online bună în această toamnă, deoarece cursurile trebuie să fie reproiectate cu multă prudenţă. În mod efectiv, profesorii nu au timpul necesar în această vară pentru a putea pregăti cursuri online de foarte bună calitate
Transparenţă
Deși mulți membri ai consiliilor de administraţie din universităţi se gîndesc la eventuale scenarii pentru reluarea activităţii didactice în toamnă, aceste discuții nu sînt publice, în general. Studenţii și părinții au dreptul să știe ce opțiuni sînt pe masă. Aceştia ar trebui să aibă posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere atunci cînd universităţile iau decizii care îi vor afecta în anii următori. Foarte mulţi studenţi se înscriu la o instituţie de învăţămînt superior pentru o experiență universitară completă, nu doar pentru a obține o diplomă. Probabil că unii vor prefera să amîne înscrierea decît să cheltuiască mii de roni pentru o experiență academică focusată pe vizionarea unor filmuleţe pe un laptop. Sîntem oameni, nu pixeli. Predarea și învățarea sînt acte personale care, pur și simplu, nu pot fi simulate pe un ecran. În contextul actual, distanțarea socială este necesară din motive sanitare, dar în mod sigur nu este bună atunci cînd vorbim despre învăţămînt. Ori de cîte ori vedem un film, ne lăsăm prinşi de farmecul starurilor de cinema. Este limpede că nu toţi putem avea charisma lui Anthony Hopkins sau a Emmei Stone, nici măcar pe aceea a prezentatorului rubricii „Vremea” de la postul local de știri. Aceste persoane sînt alese tocmai pentru că te pot fascina de la distanță. Simplii muritori ca noi, profesorii, de obicei nu au astfel de talente. Vedetele ecranului sînt plătite pentru a oferi entertainment, nu pentru a educa. Învățămîntul presupune o „conversație a sufletului”, nu neapărat (doar) un schimb de imagini, iar o conversație reală are loc atunci cînd oamenii se află în aceeași cameră, nu atunci cînd sînt pe aceeaşi platformă. Aș susține că unii studenţi nu sînt dezamăgiți de cursurile online în sine, ci de ceea ce au dezvăluit aceste cursuri. „Pentru asta am plătit?”, se întreabă, pe bună dreptate, unii părinţi. Toată lumea știe că orele pe Zoom nu sînt la fel de bune ca acelea reale.
Trecerea în online din ultimele luni a deschis o prăpastie între studenţi şi profesori. Majoritatea studenţilor se plîng de faptul că, în cazul cursurilor cu participare mare, legătura personală cu profesorii lor a fost pierdută. „M-am simțit ca și cum profesorul ar vorbi cu colegii mei, nu cu mine, avînd senzația că mă uit în sala de curs printr-o fereastră”, mi-a spus un proaspăt absolvent. Dezavantajele grupelor mari sînt deosebit de acute în mediul online. Cursurile mari, la care participă foarte mulţi studenţi, trebuie regîndite. O întreagă generație de studenți învață acum cît poate fi de plictisitor să fii unul din cîteva sute de oameni care urmăresc simultan o prelegere pe Zoom sau pe Skype. Experiența mea din ultimul semestru mă determină să cred că învăţămîntul online poate totuşi funcționa atunci cînd profesorul și studenţii s-au întîlnit deja offline în prealabil. Este însă foarte dificil să creezi de la zero sentimentul apartenenţei la o comunitate între oameni care nu se cunosc deloc.
Nu trebuie să revenim la normal. Trebuie să revenim la un normal mai bun
Dacă universitățile doresc să se redeschidă, ar trebui să ne întrebe pe toți – profesori, studenți, (chiar şi absolvenţi) și personalul auxiliar – de ce ar fi nevoie în acest sens. Sînt convins că o astfel de invitaţie la dialog ar genera o bogăţie de idei înţelepte. Cadrele didactice responsabile cu orele de laborator știu cel mai bine de ce tip de echipament individual de protecție au nevoie; profesorii de limbi străine știu cel mai bine să aleagă tipul optim de seminar, atît pentru învățare, cît și pentru distanțarea socială. Ceea ce pot face universitățile pentru a-și consolida comunitățile în urma tragediilor este să explice ce măsuri concrete au luat pentru a se asigura că în alte situaţii similare vor reacţiona corect. Acestea ar trebui să-și detalieze planurile nu în ceea ce privește abstractizările, ci față de departamente concrete şi față de programe reale. Rectorii şi decanii au obligația de a se adresa comunităților lor în momentele de suferință. În astfel de momente tulburi, oamenii nu au nevoie de figuri de stil, de citate din filozofii antici sau de lamentări care să ne tălmăcească frămîntările leaderilor instituţionali bazate pe istorisiri cu tentă autobiografică. Consiliile de administrație ale universităţilor trebuie să dea dovadă de multă transparenţă atunci cînd discută bugetele bazate pe încordarea financiară prognozată, fără a ignora pledoariile pentru investiții în resursele și în infrastructura de care au nevoie. Strategia de sus în jos nu va mai funcţiona. Pe măsură ce tsunamiul financiar se apropie şi de peisajul învățămîntului superior, trebuie să ne întrebăm dacă avem leaderii potriviți care să trateze cu prudenţă schimbările. Pot acționa pe termen lung? Se pot abţine să nu folosească actuala criză pentru a afecta şi mai mult misiunea centrală a învăţămîntului superior? Dacă nu, sîntem pregătiți să pledăm pentru o înlocuire?
Mihai Valentin Vladimirescu
Articol apărut în revista Observator cultural, nr. 1025 din 07-08-2020.
