Impresii de calatorie. Ierusalim – Cetatea lui Dumnezeu pe pamant

March 5th, 2008 | by mihai |
Post2PDF

de prep. univ. Mihai Ciurea.

Pentru a ajunge la Ierusalim trebuie să urci… să te ridici deasupra contextului actual în care se desfăşoară evenimentele din Ţara Sfântă şi, de asemenea, să cauţi cu ochii minţii şi ai credinţei urmele paşilor Mântuitorului Iisus Hristos, pierduţi în istoria bimilenară şi totuşi atât de prezenţi pentru noi, creştinii.

Ierusalimul este centrul cultural şi religios al celor trei mari religii monoteiste ale lumii: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Am putea spune, folosind o sintagmă care în trecut desemna importanţa covârşitoare a capitalei vastului Imperiu Roman, că Ierusalimul este realmente centrum mundi, din acest punct de vedere.

Odată ajuns aici, în Cetatea Sfântă, eşti frapat încă din primul moment de contrastul dintre aceste civilizaţii şi religii. Evreii religioși inundă străzile cartierelor care le aparţin şi pe care parcă le domină prin prezenţa lor, excluzând orice altă posibilitate de manifestare. Îşi poartă cu grijă pruncii numeroşi pe drumul ales: slăvirea neîntreruptă a Dumnezeului lui Israel, dusă uneori la extrem. În ziua Shabbatului, îşi unesc forţele rugăciunilor pentru a susţine parcă Zidul fostului Templu al lui Irod cel Mare împotriva nedreptăţilor timpurilor demult apuse, tânguindu-se pentru pierderea lui şi bucurându-se deopotrivă pentru că „poporul lui Israel este viu”. Yahweh nu l-a uitat, şi încă mai picură din roua prezenţei sale pe isopul care creşte printre pietrele zidului.

Din când în când, cetatea rezonează de vocile imamilor din moschei, amplificate de megafoanele ce ajung cu siguranţă până la urechile lui Allah, chemând la rugăciune mulţimea de credincioşi musulmani. Moscheea lui Omar, construită pe ruinele împrejmuirii Templului iudaic, reprezintă, alături de Mecca şi Medina, unul dintre cele mai sfinte locuri musulmane de pelerinaj. Potrivit tradiţiei musulmane, în centrul clădirii se află o stâncă uriaşă de la care Mahomed s-a înălţat la ceruri. Tradiţia iudaică identifică această stâncă atât cu locul jertfei aduse de Avraam, cât şi cu cel al marelui Altar-jertfelnic al Templului iudaic.

Creştinii sunt un adevărat tertium genius în Ierusalim, o prezenţă discretă, însă bine înrădăcinată în această lume orientală. Pelerinii în număr mare vin să se închine la Locurile Sfinte, să-L adore pe Dumnezeul lor, cel Întreit în Persoane şi Unic în Fiinţă, în locul în care El a hotărât ca Fiul să se sălăşluiască prin Întrupare pe acest pământ. În trecut se spunea că noi, creştinii, suntem din această lume, dar avem adevărata noastră cetăţenie în cer, la Dumnezeu. Trăim între un acum al prezentului istoric concret şi un nu încă al speranţei Învierii în eshatologie.

Biserica Sfântului Mormânt, cunoscută şi ca Biserica Învierii, este cel mai sfânt şi mai important edificiu creştin. În fiecare noapte de sâmbătă spre Duminică, cel puţin un Arhiereu slujeşte Sfânta Liturghie pe lespedea pe care a fost aşezat Hristos după Răstignire şi de unde a Înviat. Este ca o noapte a Sfintelor Paşti care se perpetuează pe parcursul întregului an, culminând cu venirea Sfintei Lumini în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului. Aflat aici în rugăciune, creştinul transcende cu totul realitatea imediată. Pentru o clipă este răpit la cer, în proximitatea lui Dumnezeu, şi simte mireasma incomparabilă a sfinţeniei divine. De altfel, acest iz de „bună mireasmă” te însoţeşte în toate locurile pe care le străbaţi în căutarea Domnului şi a celor bineplăcuţi ai Săi. Este misterul inefabil al credinţei care îţi scapă în încercarea de a-l descrie. Mireasma aceea nu o mai găseşti în nici un alt loc din lume, decât acolo… Ea se impregnează în întreaga ta fiinţă şi rămâne pentru totdeauna aici, în stare latentă, aşteptând o nouă potenţare, cu ocazia unei reveniri. Şi, odată plecat, mirosul acesta care odinioară te-a răscolit, îţi lipseşte. Acest dor este cauza regretului pe care îl simte fiecare pelerin creştin care a ajuns măcar odată în Ierusalim, atunci când sejurul său s-a încheiat şi trebuie să plece. Prin această mireasmă a sfinţeniei, Ierusalimul intră în alcătuirea ta, te fortifică, te susţine şi te urmăreşte întreaga-ţi existenţă ca un simbolic şi permanent retour spre dorinţa arzătoare a fiecăruia dintre noi de a urca… peste banalul unei vieţi anoste, lipsite de un sens profund şi de o finalitate nobilă şi înălţătoare, spre locul din care am venit şi căruia îi aparţinem.

You must be logged in to post a comment.